Cursuri pentru părinți

Este mai ușor să previi decât să tratezi.

Unul dintre motivele pentru care am ajuns să aleg primul program masteral parcurs a fost acesta: este mult mai ușor să previi problemele care apar în perioada adultă dacă lucrezi cu copiii, cu adolescenții sau cu familiile lor decât să le tratezi când deja au devenit întra-atât de supărătoare încât le scurtcircuitează adulților întreaga viață. 

În timp am învățat despre o mulțime de tulburări ale copiilor pentru a le preveni și a le trata: de la cele legate de autism, anxietate și depresie, la cele relaționate cu ADHD-ul și tulburarea de opoziție și comportament sfidător, la cele legate de dificultățile de învățare, de întârzierea dezvoltării socio-emoționale sau la cele care țin de întârzierea dezvoltării motricității. Și, tot în timp, am realizat cât de importantă este implicarea părinților în tratarea și prevenirea tuturor dificultăților cu care se confruntă copiii și adolescenții.

Părinții nu le pot preveni pe toate însă pot ameliora problemele cu care se confruntă copiii și adolescenții.

Părinții sunt responsabili pentru copiii lor, însă nu sunt cu totul responsabili pentru orice comportament pe care îl au copiii. Părinții stabilesc regulile: ce mănâncă copiii, la ce oră se pun în pat, cât de des se uită la desene, la ce jucării sau povești au acces, cât de des pot naviga adolescenții pe internet și în ce condiții. Sunt o mulțime de micro-decizii (meniul de la micul dejun) și macro-decizii (în ce oraș/stat locuiește familia) pe care părinții le iau. Însă, părinții nu sunt responsabili pentru modul în care reacționează copiii la anumiți stimuli sau la anumite „încercări” ale unor adulți care nu sunt echilibrați și calmi, nu sunt responsabili pentru genele copiilor, nu sunt responsabili pentru temperamentul copiilor. Părinții nu sunt responsabili pentru toate deciziile copiilor/adolescenților și ar fi bine să nu devină atotcunoscători astfel încât copiii să nu aibă loc să își exprime punctul de vedere.

Și totuși, ce mă face să îi încurajez pe părinți să participe la cursuri?

Ca specialiști, ar trebui să știm ce este mai bine pentru părinți sau să încurajăm părinții să fie anxioși cu privire la tehnicile lor,să  îi determinăm să simtă rușine și vinovăție pentru modul în care acționează în restaurante sau supermarket-uri?

Cu certitudine părinții s-au descurcat cu bine de mii de ani la acest capitol: suntem aici pentru că părinții noștri și părinții părinților noștri au făcut ce era mai bine pentru ei și pentru copii lor. Și totuși, dacă eu sunt adult echilibrat și părinții mei au fost adulți echilibrați care și-au gestionat emoțiile în cele mai multe situații, la fel ca bunicii mei, ce m-ar determina pe mine să particip la cursuri adresate părinților în calitate de părinte sau de viitor părinte?! 

În urma tuturor studiilor parcurse și cu toată experiența mea susțin că noi suntem îndemnați să ne purtăm așa cum am văzut în familiile noastre și așa cum ne este mai comod. Dar asta nu înseamnă că vom lua de cele mai multe ori cele mai înțelepte decizii. De ce? Pentru că societatea și contextul socioeconomic s-au schimbat și deoarece strategiile care au funcționat înainte nu mai funcționează acum.

Ce îi face pe unii părinți să simtă că sunt în pană de idei când vine vorba de educația copilului lor? Ce îi face pe părinți să ajungă exasperați, epuizați fizic și emoțional la un specialist pentru a cere ajutorul? S-a schimbat într-atât societatea încât copiii au luat-o razna?

Sunt mai conștienți părinții și încearcă să facă totul perfect, sunt mai anxioși, sunt mai ocupați sau mai nepregătiți pentru responsabilitățile care vin la pachet cu rolul de părinte?

Probabil. Acesta este răspunsul sincer pe care îl pot oferi. Probabil părinții sunt mai obosiți pentru că lucrează mai mult, poate că munca lor este mai obositoare, poate nu mai au energie să fie creativi cu copii lor dacă ajung acasă la ora 19 și este nevoie să pregătească cina. 

Probabil sunt mai anxioși când văd că strategiile pe care le-au utilizat părinții lor nu funcționează. Probabil intuiesc că unele strategii (precum zguduitul copilului sau lovirea acestuia sau bruscarea acestuia nu duc la nimic bun și nu știu cum să facă să nu mai țipe). Este ușor să judecați comportamentele enumerate însă atunci când suntem epuizați nu iese la suprafață ce este mai bun din noi și cu toții suntem oameni și ajungem să obosim.

Cu certitudine societatea s-a schimbat mult. În generația bunicilor, dar și chiar în generația părinților noștri, poate și în generația noastră, ei și noi ca și copiii am ajutat cu mult mai mult la treburile din gospodărie în comparație cu copiii de acum. A fost nevoie ca cineva să hrănească animalele, să alerge după găini seara, să curețe legume pentru pregătirea mesei, să se implice în plivit și săpat sau, numai să scoată boabele de mazăre și fasole. Acum, cele mai multe familii își gestionează de cele mai multe ori singure toate proviziile, poate deciziile și copiii au ca singură preocupare învățatul.

Din păcate, școala nu este ingredientul suficient pentru a reuși.

Astfel că, părinții îi duc la ore particulare și la activități extracurriculare de când sunt la grădiniță. Dacă în generația mea erau părinți care alegeau să ne ducă la un sport sau să învățăm să dansăm sau să pictăm, acum există cursuri pentru orice și, un singur sport probabil nu este suficient. Este nevoie și de tenis și de un sport de autoapărare, de ore de pian și de ore de înot. Copiii ajung să fie obosiți și extenuați până când ajung acasă și atunci se pregătesc de orele de engleză, germană, franceză sau rusă.

Probabil cele mai multe mame primesc mai mult ajutor în creșterea copiilor de la partenerii lor în comparație cu mamele lor. În generația noastră, bunicii noștri erau mai implicați în educația copiilor, însă cu unele dezavantaje în timp. Acum, majoritatea familiilor tinere cu copii se întrețin și se organizează fără ajutorul bunicilor care fie sunt la distanță, fie încă lucrează și nu se pot implica, fie diferențele de mentalitate dintre tinerii părinți și bunici sunt atât de mari încât tinerii preferă să se descurce singuri.

În plus, înainte, rolurile erau clar împărțite: mamele ne educau și tații poate corectau temele atunci când mamele le cereau ajutorul, iar asta se întâmpla probabil rar.  Acum, tații sunt implicați și în treburile casnice, și în dusul copiilor la activități extracuriculare și în educația copiilor și, în tot acest timp, lucrează adesea mai multe ore pe săptămână, au mai multe responsabilități și sunt supuși unui nivel de stres mai crescut. Toate acestea îi fac să simtă că nu reușesc să gestioneze balanța muncă-acasă așa cum ar fi bine. Și, nu-i de mirare că apar conflicte. Și nu-i de mirare că apar probleme în cuplu. Sunt consecințe ale supra-solicitării.  

Noi am fost crescuți de părinți care au anumite valori. Probabil valorile partenerilor sunt similare cu cele pe care noi le avem însă dacă eu consider că este în regulă să citesc și copilul să se joace singur și partenerul meu vine acasă și crede că ignor copilul în timp ce eu fac ce vreau eu și el lucrează ore suplimentare pentru noi – este o bombă cu ceas în casă, o bombă care urmează să explodeze după primele replici schimbate.  

Și, să ne gândim la familiile noi: sau noi pentru societatea noastră – familiile monoparentale, familiile cu două mame sau cu doi tați. Nu noi ne alegem să fim părinți singuri sau gay. Imaginați-vă presiunea socială și dificultatea perioadei de doliu – fie că partenerul a plecat din relație, a murit sau după ce realizăm că noi nu suntem ca ceilalți și probabil, nu toți ceilalți ne înțeleg sau ne acceptă.

Haideți să ne gândim la dificultățile financiare cu care ne luptăm. La ce vârstă și în ce domenii ar trebui să lucreze tinerii părinți pentru a fi independenți financiar și pentru a evita implicarea excesivă a părinților? Dacă ne gândim că o parte dintre cei din generația care acum are sau urmează să aibă copii realizăm că mulți am fost crescuți de bunici și părinții au lucrat. Părinții care au lucrat ne-au educat poate să avem familii când suntem independenți financiar sau considerăm că este bine să repetăm modelul deja implementat: noi avem copii, ei (bunicii) îi cresc, ni-i aduc înapoi la 7 ani pentru a-i duce la școală. Pentru cei mai mulți dintre noi acesta nu este un model pe care ne dorim să-l perpetuăm. Ne dorim să-i implicăm pe bunici însă ne dorim independență financiară și independența deciziilor privind educația copiilor noștri. 

Ba mai mult, o parte din noi considerăm că am proceda diferit și ne-am încuraja copiii, fie băieți, fie fete, să plângă, să simtă furie și tristețe și nu le-am distrage atenția de la emoțiile negative, nu le-am interzice să exprime supărarea.

Cred că acestea sunt numai din câteva argumente pentru care părinții au nevoie de sprijin din partea specialiștilor – din perspectiva mea părinții nu ar trebui să aibă timp să se ocupe cu probleme dacă le pot preveni.

Dacă copiii sunt hrăniți așa cum este bine, dacă părinții sunt atenți la diversificare și la somnul copiilor, atunci ce ne oprește să acordăm la fel de multă atenție emoțiilor și stării de bine a copilului nostru?